TV... What TV?

Azi se împlinesc 2 luni de cand nu am mai privit la TV. La cutia aia mincinoasă care ne bagă tot felul de prostii în cap. Şi când zic că nu am mai privit... adică la modul că nici nu am deschis să vad ce se mai întamplă, să verific dacă mai avem sau nu cablu.

I: Dacă îmi lipseşte?

R: Deloc! De fapt, poate îmi lipsesc un pic canalele astea educative gen "National Geographic", "Discovery"... dar foarte putin, pentru că şi la astea mă uitam doar noaptea târziu... şi nu pentru că aş fi vreun împătimit, ci pentru că pe ele consideram că sunt cele mai interesante emisiuni la ora aia. Plus că mai aflam câte ceva. Oricum... nici alea nu zic "adevărul, şi numai adevărul", dar măcar e altceva.

Normal că am mai citit una-alta pe net şi nu m-am ferit total de toate nenorocirile prezente şi pe micul ecran, dar măcar nu am văzut un video de 3 minute (de obicei prezentand stiri din aceaşi arie), cu o voce pe fundal (de care sunt sătul) care descrie parcă cea mai mare, şi cea mai odioasă crimă, demnă de filme horror (care pe o parte chiar ar fi fost la un moment dat, dar cu care m-am obişnuit fiind prezentată aproape zi de zi).

Televiziunea în România este o "caterincă". Numai emisiuni penibile. Penibile pentru că asta cere masa. Publicul este foarte pretenţios. Se cer scandalurile, bârfele şi mondenităţile. Pe mine personal mă miră cum emisiuni ca "Happy Hour" sau "Poveştiri" (cea mai idioată dintre toate) reuşesc să facă "reiting". Şi culmea... au priză la public. WTF!!!! Peste tot numai emisiuni de scandal, toate bazate pe articole din CAN-CAN. Şi cu toţii cred că ştim că atunic când CAN-CAN-ul nu minte, exagerează. Şi dacă nu are despre ce să scrie... inventează.

Poate ai să îmi zici că pot să aleg la ce să mă uit şi la ce nu. Greşit! Pot să aleg la ce emisiune să mă uit, sau pe ce canal, dar subiectul este mereu acelaşi. Când sunt ştiri pe unul, sunt ştiri pe toate... aceleaşi ştiri. Excepţie fac ştirile politice... pentru că deşi e interzis, din câte am înţeles, televiziunile de la noi sunt şi ele "membre de partid". Când e o emisiune pe un canal, pe toate canalele exită câte una în acelaşi gen. Tratând bineînţeles acelaşi subiect. Până şi reclamele în timpul filmelor se difuzează în acelaşi timp. Aceleaşi reclame.

Deci... clar nu îmi lipseşte deloc televizorul. Nu-mi lipseşte nici "Răzvan şi Dani", nici "Stirile care contează", nici "State", nici "Poveştiri", nici "Un show păcătos"... nici nimic. Şi ca să te conving cât de uşor ne lăsam manipulaţi de "tembelizor"şi cât de leneşi putem fi... gandiţi-vă la emisiunea "În gura presei" (şi este una din cele mai vizualizate emisiuni din toate care există de pe toate canalele) ... de ce avem nevoie de cineva să ne citească ziarele. Şi după ce că ne citeşte presa, ne lăsăm şi influenţaţi de părerile lui personale despre ceea ce citeşte. De parcă noi nu am fi în stare să citim un articol şi să-l comentăm după mintea noastră.

Cam asta se întâmplă cu televiziunea la noi! Atât am înţeles eu din ea!

P.S.: Sau poate toate astea se întâmpla la televizorul meu. Al tău ce zice?

NOI vs. EI

Aseară nu mai stiu exact cum şi-n ce fel... dar mi-am amintit de desenul animat "Yogi Bear". Desenul animat tipic pentru generaţia mea. Nu cred că există persoană apropiată de vârsta mea care să nu-l ştie pe Yogi şi Bubu. Ce mai desene... ce mai vremuri... ce-aş mai vrea să fiu iar copil. Dar să copilăresc în aceleaşi vremuri... nu astea de acum.

La blocul unde stăteam eu, există foarte multi copii. Foarte multi... e un bloc cu 160 de apartamente... si culmea, mulţi dintre locatari parcă s-au vorbit să facă câte un copil, 2 ... la intervale de timp apropiate. Şi uite aşa priveam la noua "trupă" de la bloc. Priveam şi îi compătimeam. Îi compătimeam pentru că îmi aduceam aminte de copilăria mea... şi am avut o copilărie foarte frumoasă, iar copilăria mea nu se compară deloc cu a lor.

În primul rând sunt nişte copii foarte protejaţi de părinţii lor. Afară dacă ies... ies împreună. Parinţii fac o tabară şi copiii alta. Nu vezi un copil singur afară. Unu nu a părăsit perimetrul feţei scării neînsotit...nu de alţi copii, ci de părinţi. Copiii sunt obligaţi să se joace împreună... nu există neînţelegeri, certuri, bisericuţe. Să se joace... vorba vine. Să petrecă timpul împreună. N-am văzut decât două jocuri la ei, celebrul "Raţele şi vânătorii" (şi nici măcar nu era jucat cu o minge ca lumea, genul la alea de 35 cum erau când eram eu copil, ci ceva asemănator "ozn-urilor"...mingile acelea uşore, nişte baloane un pic mai rezistente, mereu ovale, de toate culorile, şi cu celebrele flori imprimate pe ele) şi "Plicul" care se mai transformă în "Şotron" câteodată. Oare mai ştiu şi alte jocuri?

Îmi amintesc că noi ştiam mult mai multe... "Elasticul", "Omul negru", "Flori, fete sau băieţi", "Telefonul fară fir" etc.

Nu i-am văzut odată jucându-se "Ascunsa", "Hoţii şi vardiştii"... de "Castel" nu mai zic. Cred că nici măcar n-au auzit de el. Nu ştiu să fi văzut vreun copil cu vreo praştie făcută de el sau cu vreo ţeavă de "gornete".

Acum ei se joacă cu "Ben10" şi "Pokemon"... fac schimb de cartonaşe, noi faceam schimb de surprize "Turbo". Ei se joacă pe PSP, noi ne jucam pe "Terminator". Noi aveam cheile de gât, pe ei îi aşteaptă bunica. Noi eram fascinaţi de "McGuyver", ei de "Spioancele". Noi ne întâlneam în şcoală la fotbal, ei se întalnesc pe server la "Fifa2010".

Sunt copii îmbătrâniţi de părinţi. Şi sincer nu vreau să îmi imaginez aceaşi copii, adolescenţi.

Asta aşa de dragul aducerilor aminte.

P.S.: Copilăria mea bate copilăria lor. A voastră?

Homosexual la 7 ani, gen!

Am auzit o chestie tare ciudată. Ciudată... într-un mod rău. O atitudine total greşită.

Este un copil în varstă de 7 ani, cu un lipici extraordinar la oameni. Din câte am înţeles are o personalitate sclipitoare, e foarte, foarte deştept şi carismatic. E culmea de isteţ. E băiat.

I: Şi care e problema?

R: Problema e că... din punctul meu de vedere părinţii şi bunicul lui sunt nişte inconştienţi. La 7 ani, copiii de obicei fac tot felul de lucruri "ciudate" (absolut normale pentru vârsta lor). Datorită imaginaţiei foarte bogate, în plină ascensiune şi dezvoltare, câteodată, copiilor nu le mai sunt suficiente jucăriile, şi încearcă să gasescă tot felul de activităţi cu tot felul de lucruri, cum ar fi să se joace cu linguri în loc de soldăţei, să vorbească cu animalele fiind convinşi că şi ele vorbesc cu ei... şi mai stiu eu ce activităti gasesc ei, activităti care sunt pline de sens în mintea lor.

Copilul despre care vă spun eu, la 7 ani ai lui, câteodată mai poartă tocurile mamei, altă dată se machiază, altă dată se imbracă cu lucrurile mamei, gen fustă sau rochiţe... chestii de genul asta. Din această cauză, părinţii au tras concluzia că baiatul lor e homosexual. De fapt va deveni homosexual. Bunicul, e foarte atatşat de copil, are foarte mare grija de el... dar zice că mereu şi-a dorit un nepot, şi că nu crede că va avea parte de unul. Toată lumea e convinsă că va deveni "GAY". Ce e trist... faptul că nu se feresc sa vorbească lucrurile acestea de faţă cu el, ori în condiţiile în care copilul e doar inventiv, creativ, nu cumva ei sunt cei care îi inspiră copilului această idee. Cum poţi tu ca părinte să vorbeşti aşa despre copilul tău, care nici la şcoală nu cred că este încă? Cât de incult poţi fi?

Oricum homosexualitatea, din câte ştiu eu, este ceva genetic... te naşti cu ea, nu prea ai cum să o ţii în frâu. Dar să ai asemenea gânduri despre un copil? Şi le mai şi zici la toată lumea. Tot zicând si vorbind pe tema asta, copilul cred că deşi nu este "gay", la un momendat se va lăsa convins de părinţi... şi atunci, inconştienţii vot avea o reacţie gen : "Vezi... ti-am zis eu!"

Oare cum va fi educat acest copil? Cum îşi va da el seama cu adevărat de orientarea lui sexuală, pentru că la un momentdat va avea nevoie?

P.S.: Băi băiatule... s-a dat lumea la fund, dacă mă înţelegi! Cretinii!

Convingeri religioase

Aseară vorbeam de religii. De fapt discuţia a pornit de la termenul de "ateu" (vine de la "atheos", si înseamnă "a nu crede in zei"). Ateul este acea persoană care nu crede în existenţa divină, în viaţa de apoi, în miracole, etc. Şi de aici a pornit o întreagă discuţie.

Ce am întrebat eu şi ce mă interesa pe mine cel mai mult a fost următorul lucru: "Cum este posibil ca într-o familie în care toată lumea este ortodoxă, să existe cineva care să devină ateu?". Am folosit ca exemplu un copil care până la 14 ani a fost crescut în aşa fel încât să preţuiască învăţăturile ortodoxe, la fel cum am fost crescuti majoritatea din ţara noastră. De ce de la 14 ani în colo, acest copil ar prefera să renunţe la credinţa lui în favoarea ateismului, sau a oricărei alte religii.

Ce poate zdruncina din temelii convingerile lui religioase?

Am observat că în adolescenţă, tinerii se redescoperă. Nimic rău... atâta timp cât nu exagerezi şi ajungi să devii "victima" teribilismelor. Din punctul meu de vedere 90% din cei care se redescoperă din punct de vedere religios, si sunt de părere că religia lor cu care au crescut (în cazul nostru, ortodoxismul) nu îi defineşte... o fac din teribilism, conduşi de dorinţa de a fi diferiţi.

Cât de bine să cunosti toate religiile lumii, astfel încât să hotărăşti că religia "X" se potriveşte mai bine caracterului şi felului tău de a fi. Se mulează mai frumos în jurul personalităţii tale, pentru că da... din câte am înţeles ţine foarte mult şi de personalitatea fiecăruia.

Adică ceva de genul... dacă sunt rocker trebuie să fiu ateu, dacă sunt vegetarian trebuie să fiu budist, dacă român trebuie să fiu ortodox... şi mai ştiu eu ce fel de conexiuni şi asemănări se creează în mintea fiecăruia.

Eu personal nu mi-aş schimba credinţa şi religia. Nu aş trece nici măcar la catolicism, a cărei Biblie este, din câte ştiu eu, relativ asemănatoarea cu a noastră, a ortodoxilor ("ortodocsilor"). Pe mine mă defineşte foarte bine religia mea. Mi se potriveşte mănuşă... şi dacă eram crescut în spirit catolic, sau budist, sau ateist, sau islamist, sau hinduist... tot mănuşă mi s-ar fi potrivit.

P.S.: I`m orthodox and proud!

Promovez cuvântul "SIMPLU"

Am ajuns la momentul acela în viaţă când încep să-mi pun tot felul de întrebări. Nu e suficient că oricum disper pe toată lumea cu întrebările mele, acum încep să mi le adresez şi mie. Nu ştiu dacă aşa se întamplă tuturor, dar eu (mai nou) parcă am tendinţa de a complica lucrurile.

Înainte eram destul de "simplu" din acest punct de vedere. Preferam răspunsuri si soluţii cât mai scurte şi cât mai la obiect, la lucrurile sau problemele care erau cu adevărat importante. Şi acum prefer la fel...numai că nu prea le mai obţin. Şi cu practica mea stau prost, le complic din ce în ce mai mult. În mintea mea devin mai complex, în mintea lor devin din ce în ce mai enervant.

Idea e că mi-ar plăcea să fie totul simplu. Simplu nu numai pentru mine...pentru toată lumea. Din toate punctele de vedere: prieteni, muncă, parteneri...viaţa asta cu tot ce înseamnă ea. Ştiu că nu e normal să fie aşa... dar nu cred că sunt singurul care şi-a imaginat sau şi-a dorit acest lucru. Măcar odată şi tot aţi gândit la fel ca mine.

P.S.: Din dorinţa noastră de a simplifica lucrurile... de cele mai multe ori reuşim să complicăm până şi cele mai simple lucruri. Suntem atât de obişnuiţi cu "greutăţi", încât un lucru simplu nu ni se pare normal, este suspect şi sigur în spatele lui există ceva mai complex, mai "necurat". Trist!

Puţin TIMP din TIMPUL tău...

Timpul... n-am înţeles niciodată ce înseamnă el de fapt. Şi nici nu cunosc o definiţie a lui. De fapt am habar de mai multe definiţii, dar nu stiu de partea cui să mă lipesc. Să fie oare o dimensiune, asa cum susţin fizcienii sau să fie oare o percepţie extrasenzorială a unui factor extern de către creierul uman, asa cum susţin psihologii? Poate este doar o noţiune, asta dacă mă iau dupa filozofi! Sau poate este o simplă iluzie, asa cum pretind unele din religiile lumii.

Mi-e greu să mă decid.

Pentru mine timpul înseamnă "isotrie"... amintiri. Timpul pentru mine înseamnă TRECUT în proporţie de 98%, PREZENT 1% şi VIITOR 1%. Procentajul cel mai mare nu poate fi recuperat din păcate. Prezentul e important... "Trăieşte clipa!" sună acum în mintea mea. Aiurea, de parcă totul se reduce la AZI! Pentru mine e important şi MAINE. Si uite aşa îmi petrec PREZENTUL, bântuit de TRECUT, cu gândul la VIITOR. Şi timpul trece...

Auzeam acum ceva vreme oameni zicând: "...am timp!". Acum îi aud: "... timp să am!". Ciudat cum cu cât creşti în etate, cu atât mai mult realizezi lipsa lui. Mă gandesc că au trecut ataţia ani... atât de repede. Oare pe cei ce vor urma am sa-i mai simt? O să mai am TIMP să îi conştientizez? Am 23...să zic că o mai târai încă 50 (aş vrea eu), prea puţin. Idea nu mă mulţumeşte. Am să-i transform în zile...18250... parcă sună mai bine, amăgirea.

I: "Care lucru pe lume este cel mai lung şi cel mai scurt, cel mai iute şi cel mai încet, cel ce se poate împărţi mai mult şi cel mai întins, fara care nimic nu se poate face, care înghite tot ce-i mic şi dă viaţă la tot ce-i mare?"

R: "Nimic nu-i mai lung decât timpul, pentru că el e măsura veşniciei; nimic nu-i mai scurt, prentru că ne lipseşte când avem ceva de făptuit; nimic nu-i mai încet pentru cine gustă placerile; se întinde la nesfârşit în mare, se împarte la nesfârşit în mic; nimeni nu ţine seama de dânsul şi tuturora le pare rău de pierderea lui; nimic nu se face fara dânsul; aruncă în uitare tot ce nu e vrednic să rămâna şi faptele înalte le face nemuritoare!"

(citatele fac parte din opera lui Voltaire - "Poveste orientală")

P.S.: Mă loveam din când în când de vorba "Fă-le pe toate la timpul lor!"... nu înţelegeam. Acum o zic si eu!